Prin eforturile unei persoane cu sufletul frumos, care cunoaște frământările și dilemele mele privind fundamentele eticii religioase, mi-a ajuns în format electronic cartea Mă socoteam desăvârșit scrisă de G.R. Knight. Cum ieri nu de timp duceam eu lipsă, am devorat-o între masa de prânz și fuga Soarelui spre apus. Este o carte care tratează religia, ca urmare, celor care nu sunt confortabili să citească despre astfel de subiecte, le mulțumesc pentru vizită, să mai treceți și altă dată.
În esență
Ideea centrală a autorului este de a identifica nucleul dur al Păcatului, Legii și Ispitei, și pe care îl diferențiază de rezultatele acestuia care sunt păcate, legi și respectiv ispite. În această perspectivă Păcatul nu este încălcarea unui precept sau al altuia aflat undeva pe o listă, ci impunerea voinței proprii peste voința Creatorului. Tot așa, Legea nu este doar o înșiruire de reguli, ci principiul dragostei față de Dumnezeu și față de aproapele din care acestea izvorăsc. Iar Ispita nu este orice gând răzleț, ci tentația de a nu apela la puterea lui Dumnezeu pentru a birui ispitele.
În această paradigmă autorul definește îndreptățirea și sfințirea ca procese iterative ce lucrează pentru desăvârșire, în care desăvârșirea nu este definită ca un concept abstract de perfecțiune, ci ca supunere față de voința lui Dumnezeu avand ca rezultat iubirea aproapelui concretizată în acțiuni. Prezența unor păcate nu știrbește această desăvârșire atâta timp cât nu este vorba de Păcat, adică de nesupunere față de Creator, autorul diferențiind între păcate ca accident și Păcat ca atitudine de răzvrătire. În încheiere autorul aduce în discuție experiența sa religioasă, cum calea de obținere a desăvârșitii prin respectarea cu strictețe a tuturor regulilor l-a îndepărtat mai întâi de oameni și apoi de Dumnezeu, și cum după multe căutări a descoperit că doar prin manifestarea unui altruism autentic păzirea Legii capătă sens.
Gânduri, opinii, critici
Cartea reușește să creioneze într-un limbaj accesibil ceea ce consider că ar trebui să fie preocuparea de bază a fiecărui om, și anume cultivarea unui spirit altruist. De prea multe ori vedem oameni religioși care nu se pot bucura de viață și a căror interacțiune cu cei din jurul lor se rezumă la ținerea unui seminar; sau care găsesc moduri noi și creative în a-și semnaliza virtutea; ori care dau dezaprobator din cap cu privire la alegerile altora privind dieta, îmbrăcămintea, etc. Din acest punct de vedere, autorul reușește să refocalizeze atenția pe ceea ce este important, și anume exprimarea dragostei lui Dumnezeu în viața de zi cu zi.
În timp ce apreciez abordarea autorului, e un gând care totuși nu-mi dă pace: îi critică pe bună dreptate pe legalaști ca lipsiți de profunzime, totuși nu cred că aceștia ajung să-și facă liste de cerințe pe care să le bifeze din dorința de a coborî standardul (cum lasă să se înțeleagă). Fiecare sistem pentru a putea funcționa corect are nevoie de parametri măsurabili în bucla de feedback; paradoxul în aspectele ce implică omul ca obiect al studiului este că invariabil parametrii de proces ajung să fie tratați ca parametrii de performanță. Fenomenul este documentat extensiv în literatura de specialitate, fiind de interes pentru sociologi, economiști, specialiști în politici publice ș.a. Ca urmare, eșecul acelor reguli nu este dat de conținutul lor, ci este mai degrabă o constantă specifică naturii umane. Dacă tot am menționat despre atitudinea autorului față de reguli, acesta lasă să se înțeleagă că anumite aspecte după care unii își măsoară sfințenia ar fi aberante, dar manifestă o timiditate excesivă în a le pune pe tapet; desigur, ar fi existat riscul ca mesajul să se dilueze, dar așa mi se pare că se cam pierde.
Elementul principal pe care eu îl am de criticat nu este tipic doar acestei cărți, ci este de altfel o idee destul de răspândită în mediul creștin, și anume că cine nu acceptă autoritatea lui Dumnezeu i-ar fi imposibil să facă fapte bune. Puși în fața evidenței, cei mai mulți parează cu ideea că cine face fapte bune nu înseamnă neaparat că este om bun. Acesta este doar un truc retoric care duce discuția înspre ce înseamnă om bun, și care invariabil va cuprinde o formă sau alta a ideii conform căreia conexiunea cu o putere supranaturală reprezintă motivația adevăratei empatii.
Personal nu subscriu acestei teze pentru că nu poate fi demonstrată în mod obiectiv. Nu ai cum să testezi existența unei legături cu Divinitatea ceea ce oferă o scuză deosebit de convenabilă pentru orice contra-exemplu: x-ulescu nu era creștin adevărat.
Lăsând aceste aspecte la o parte, aspecte ce nu scad din mesajul principal al cărții, o recomand cu căldură celor pasionați de teologie.